24 februarie 2022 – examenul interminabil pentru jurnaliști

M-am trezit la ora 7.00, eram în acea dimineață de serviciu. Toți colegii mei încă dormeau, nici nu bănuiau că deja timp de două ore Rusia a început un război în Ucraina. Da, război, și nu „operațiune specială” – așa cum le place unora să spună.

M-am panicat, îmi tremurau mâinile, dar trebuia să încep a scrie un articol desfășurat despre tot ce se întâmplă. Întrebările au început să curgă una după alta. De unde să încep? Cum să abordez? Cum să fiu echidistant? Să țin partea Ucrainei? Dar la facultate ni se spune să fim neutri, suntem jurnaliști. Evident că nu aveam niciun răspuns. Nimeni nu te învață cum să faci față la așa situații, ești doar tu cu propriile gânduri și instincte – atât.

Am început cu discursul îngâmfat și plin de sine al lui Putin, cu aberațiile despre „genocid” și „denazificare” pe care le spunea la ora 5.00 propriilor cetățeni drept justificare a războiului pe care l-a pornit. Ulterior, m-am uitat care este poziția oficială a autorităților din Ucraina, ce spun ei. Într-un final, am scris articolul. Dar deja nu mai aveam puteri să continui ziua de lucru, eram epuizat total. 

După prima săptămână de la începutul războiului am avut o ședință comună cu toată echipa #diez. Fiecare dintre noi era extenuat, se putea citi acest lucru pe fețele noastre. Era o situație incertă la acel moment, nu știam cât timp vom mai putea continua. Am discutat atunci sincer despre fricile noastre, trebuia să știm planurile individuale ale fiecăruia și să înțelegem cum ne putem ajuta unii pe alții. Pot să spun că acea ședință a fost ca o consiliere psihologică de grup, iar rolul de psiholog și pacient îl avea fiecare dintre noi.

În același timp, războiul a fost (și cu părere de rău încă este) o etapă importantă, ne-a testat din toate punctele de vedere. Iar regimul de lucru de la ora 5.00 dimineața și până la ora 1.00-2.00 noaptea, care a durat mai mult de o lună, a arătat care sunt totuși limitele noastre.  

În mod special a fost dificil în prima perioadă, când toți ne-am concentrat doar pe subiectul războiului – inclusiv colegii din departamentul video și din cel administrativ. Toate task-urile ce nu țineau de război au fost lăsate deoparte, iar tot ce conta era să informăm corect despre ce se întâmpla în Ucraina. Am avut noroc de colegi cunoscători de ucraineană, cu ajutorul cărora am selectat atent sursele pe care să le urmărim, însă riscul de dezinformare era la orice pas, trebuia să verificăm toate sursele de câteva ori. Și deși eram împărțiți pe ture de lucru, oricum prezența noastră era constant conectată la ceea ce se întâmplă. Nu poți să dormi știind că la câteva sute de kilometri de granița țării tale mor oameni și copii nevinovați.

Unicul lucru care m-a determinat pe mine și pe colegii mei să nu renunțăm și să nu lăsăm mâinile în jos au fost mesajele de încurajare pe care le primeam de la cititorii noștri. Faptul că munca pe care o faci cu dedicație zi de zi este apreciată reprezintă cea mai mare recompensă, n-ai nevoie de mai mult.

Rolul jurnalistul în acest război era și este să fie acel filtru, scut informațional, care trebuie să separe tot haosul mediatic din sutele de surse. Abia după ce informația era prelucrată minuțios, prin mai multe filtre de verificare, atunci putea fi diseminată publicului. Totuși, în așa mod jurnaliștii riscă să se ardă – pe ei nu-i „apără” nimeni de informațiile care curg non-stop. În pofida acestui fapt, jurnaliștii bine intenționați au făcut și continuă să facă acest lucru.

Desigur, în vâltoarea de informații, sub o presiune fără precedent la care am fost expuși, s-au strecurat și greșeli. Greșeam și noi, și colegii din breaslă. Ceea ce am conturat însă ca valoare în echipă a fost să înțelegem cât de important e să ne recunoaștem greșelile față de public. Erorile nu se șterg, dar se corectează. Publicul e anunțat că s-a comis o greșeală, atașându-se în articol și versiunea corectă, verificată, actualizată. Suntem printre puținele echipe de pe piața mediatică din Moldova care recunosc atunci când greșesc. Ne-am dori foarte mult să ne fie preluat exemplu. Așa învățăm să devenim mai buni, corecți față de cititorii noștri. Este un proces firesc – „Cine nu greșește nu învață”.

În toată această perioadă – de la pandemie și până la război –, nu știu cum am putut rezista. Cred că și roboții ar fi cedat. Totuși, cel mai trist este că am început să ne obișnuim cu războiul, gradul de sensibilizare la tot ce se întâmplă în jur a scăzut în timp. Pe de o parte aceasta este o reacție firească a organismului ca să ne protejeze, dar în același timp devenim mai vulnerabili din punctul de vedere al analizei unei informații. 

Criza de cadre

Așa s-a întâmplat că, de când a început războiul în țara vecină, echipa noastră s-a confruntat și cu o criză de cadre. Este o consecință directă a acestui război, care se reflectă asupra jurnaliștilor – unii iau decizia să plece. Și nu-i deloc ușor să repartizezi același volum de lucru către un număr mai mic de persoane, devine prea obositor pentru toți. În consecință, se strecoară iarăși riscul apariției sindromului de „burnout”. Este un cerc vicios.

Cred că singurul și cel mai eficient lucru pe care îl putem face este să comunicăm între noi, să ne ajutăm reciproc și să înțelegem cum putem fi utili persoanelor care împart cu noi aceeași masă unde se scriu știrile, reportajele, interviurile etc. Avem nevoie de jurnaliști odihniți, jurnaliști însetați de a crea materiale demne de premii. Iar ca acest lucru să se întâmple, susțineți-i cu un „Mulțumesc” pentru articolele bine documentate, pentru informația pe care o livrează 24/7, pentru dedicația de care dau dovadă zilnic.