Am fost întrebată: au dreptul să mai profeseze jurnaliștii compromiși?

Luna viitoare voi participa la o reuniune internațională pe domeniul deontologiei jurnalistice la care se va discuta, între altele, un așa subiect: un jurnalist de la un post public de televiziune din Europa a scris o carte din numele unui agent de fotbal urmărit penal și judecat (ghostwriting). A făcut și un reportaj despre agent, difuzat de postul public. În consecință, la Consiliul de Presă din țara respectivă a fost depusă o plângere cu abordarea tranșantă – jurnalistul nu mai poate pretinde că este independent. Întrebarea la care ar trebui să răspundă, deci, autoritatea națională de autoreglementare media este dacă jurnalistul își pierde sau nu independența din moment ce a acceptat să scrie o carte pentru cineva suspectat de fraudă? 

Bineînțeles că, întrucât nu-mi sunt cunoscute mici detalii relevante despre acest caz, deocamdată nu-mi pot forma o opinie definitivă (una provizorie am) și aștept cu nerăbdare reuniunea ca să aflu detalii, să-mi formez o opinie și să văd cum abordează alții astfel de cazuri din perspectiva încrederii în jurnalist și jurnalism în general. 

Dar însuși faptul că un asemenea caz a generat o polemică în acea țară și s-a ajuns la depunerea unei plângeri mi se pare emblematic. Anume – în societățile sănătoase, încrederea în jurnalist nu este încadrată doar în limitele textului sau video-ului pe care îl produce la muncă, dar se extinde în tot ceea ce face omul în afara serviciului – pe rețele, la teatru, în trafic, în colaborări, parteneriate etc., iar societatea este mereu acolo, de veghe, și reacționează.

Ce avem noi, în Republica Moldova? 

Nu cunosc cazuri de jurnaliști moldoveni care ar fi scris cărți în numele corupților (dar nu exclud că pot apărea), am avut însă alte cazuri absolut dezonorante și care au lovit rău în încrederea, și așa fragilă, în jurnaliști. Primul care îmi vine în minte este, desigur, cazul Nataliei Morari. Poate că l-am fi uitat cu toții, dar oamenii – cu care ne întâlnim permanent în teritoriu, la reuniuni pe educație media, la interviuri – au grijă să ne amintească. Cred că încă mult timp vom fi nevoiți să răspundem la întrebări legate de acest subiect. Sunt dureroase aceste reproșuri, când, de exemplu, explici într-o sală cu adulți cum funcționează propaganda sau dezinformarea și cum pot fi deosebite informațiile credibile de cele manipulatoare, iar la final cineva te întreabă: păi cum să mai avem încredere într-o sursă media dacă, uitați, priveam cu drag emisiunile Nataliei, iar acum… Mi s-a întâmplat asta la o reuniune la Edineț, la una cu studenții Academiei Militare și de multe ori în discuții private cu oameni din diferite domenii. 

Pe de o parte, este un semn bun – oamenii au înțeles că jurnalistul/a a comis o greșeală și își formează o atitudine, deci există o reacție socială din care înțelegem că publicul nu tolerează greșelile grave și suferă când îi este înșelată încrederea. Dacă această atitudine se va traduce într-o ignorare a jurnalistului/ei compromis încă urmează să vedem. 

Pe de altă parte, repercusiunile sunt mult mai adânci – astfel se erodează în general încrederea în presă. Lovitura o încasează cel mai dureros puținii jurnaliști independenți, care și-au construit o reputație și care sunt puși, iar și iar, în situația să dovedească că jurnalism curat există. 

A doua șansă trebuie, categoric, oferită. Dar cui?

Eu personal am fost întotdeauna avocatul jurnaliștilor care au comis greșeli prima dată, din lipsă de experiență, naivitate și alte circumstanțe proprii, de regulă, tinereții. Cred că fiecare dintre noi avem în trecut momente profesionale de care ne este rușine. Am promovat, și o fac în continuare, dreptul la a doua șansă. Dar când și cui o acordăm? 

Din păcate, nu avem și nici nu putem avea o scară de măsurare a gradului de „autocompromitere”, care ne-ar ajuta să comparăm ce e mai grav: să anunți public că ai luat bani în plic de la politicieni și să pretinzi că asta e normal (să-i mai și împroști cu noroi comunitatea, spunând că toți jurnaliștii așa fac), dar să insiști că esti independent; să trimiți reporterii să filmeze „pamperși pentru Năstase” și să urci știrea prima în jurnal; să prezinți un eveniment controversat la guvern apoi să redevii imediat reporter și să faci reportaj despre acel eveniment la postul public; să te plimbi în Turcia în plin scandal pe banii unei clinici care vrea să-și spele imaginea, știind din start că nu vei afla nimic relevant; să iei bani over salaire (deci nedeclarati) de la partid când și așa lucrezi la un ziar finanțat voalat politic; să îndemni oamenii pe Telegram să facă zoom la mâinile reginei care-s vinete și iată, prindeți una dintre ultimele ei fotografii în viață… sau să te vinzi periodic când unui politician, când altuia, slujind permanent pe cineva și numind asta jurnalism.

Deci cum răspund la întrebarea din titlu? Au dreptul să mai profeseze jurnaliștii compromiși?

Nu, pentru că înșeală publicul și distrug încrederea în media ca institut al democrației. Dar. Nimeni nu-i poate interzice unui jurnalist să mai facă presă (indiferent de calitate). „Demisia de onoare” ar fi un gest de bun simț, demnitate și respect față de public. Deocamdată însă lucrurile rămân cum sunt – marile derapaje sunt penalizate prin dezbatere publică, în breaslă și în societate. Iar societatea trebuie ajutată în continuare să înțeleagă ce e jurnalism și ce nu. Așa vom ajunge la un grad de maturitate a publicului, care va reacționa prin ignore la conținutul produs de jurnaliștii care îi înșeală încrederea.