Cum intri în vorbă cu oameni necunoscuți în teren ca să obții istorii faine?
Am primit sute de refuzuri în experiența mea de jurnalistă pe teren. Și de fiecare dată a fost un motiv de a învăța cum să devin mai convingătoare data viitoare, pentru a obține informații.
Dacă la început, toate discuțiile cu oamenii în teren începeau prin a le spune că sunt jurnalistă și că fac un reportaj, în timp am învățat să mă adaptez circumstanțelor și să le folosesc pentru a personaliza felul în care leg discuții cu ei.
E o lecție pe care am învățat-o în vara anului 2019, după ce primisem zeci de refuzuri de la consătenii lui Vladimir Plahotniuc. Voiam să aflu părerile lor despre fuga oligarhului, care câștigase un nou mandat în Parlament câteva luni mai devreme, lucru pentru care au votat 90% din locuitorii Grozeștiului, care au participat la alegeri. Așa l-am cunoscut pe Ovidiu, cel care ulterior a devenit personajul cheie al reportajului. Bărbatul trecea cu căruța pe lângă noi. Am decis să-l oprim pentru a-l întreba unde e casa părintească a lui Plahotniuc. Începuse să ne îndrume. Apoi, la sugestia colegei mele, l-am întrebat dacă ar putea să ne ducă până acolo. Ovidiu a acceptat. Am urcat în căruță și i-am povestit despre reportajul pe care îl facem. Colega mea filma între timp. În timp ce mergeam, am început ușor să-l „descos” pe Ovidiu, așa încât până am ajuns la destinație, îi aflasem atât opiniile politice, cât și povestea de viață.
Această experiență m-a ajutat să-mi dau seama că, folosind pretexte pentru a intra în discuție cu oamenii, pot construi uneori o punte mai sigură pentru a le obține părerea sau pentru a le afla povestea. Totodată, de multe ori, cheia spre a găsi povești umane autentice este să pui omul din tine în față. Abordând oamenii din start într-un mod firesc, de la om la om, întrebând lucruri comune sau purtând discuții prealabile cu ei, care nu au neapărat legătură cu subiectul tău, îi ajută să se acomodeze cu tine și îi face mai predispuși să vorbească deschis când le pui microfonul și camera în față.
Dacă aș face o estimare, în medie, 6 din 10 persoane refuză să vorbească cu mine în teren.
„Nu vreau să vorbesc, pentru că voi, jurnaliștii, scoateți din context și lăsați doar ceea ce vă place”. E unul dintre cele mai des întâlnite argumente de la oamenii care refuză să vorbească cu mine atunci când le spun că sunt jurnalistă. Nu e ușor să convingi oamenii să vorbească, dar e posibil, important este să fii credibil și persistent.
Din observațiile mele, oamenii invocă experiențe neplăcute pe care le-au avut cu jurnaliștii sau nemulțumiri legate de modul în care le-au fost prezentate opiniile. În astfel de cazuri, provocarea e să demonstrez că sunt altfel, și anume credibilă. Așa că, într-o manieră înțelegătoare le explic contextul pentru care le solicit opinia sau vreau să le aflu povestea, dar și contextul în care aceasta va fi publicată. Îi informez că atunci când nu le place ceva din ce au zis, pot să-mi comunice că nu e publicabil și că nu am voie să o fac fără acordul lor. Cu alte cuvinte, le vorbesc sincer, le demonstrez că le respect limitele și că le voi prezenta opiniile sau poveștile într-un mod responsabil.
Un caz similar mi s-a întâmplat la sfârșitul lunii mai în piața de vechituri din fața Gării Feroviare din Chișinău. Lucram la un material despre inițiativa legislativă de a înlocui Ziua Victoriei cu Ziua Comemorării. Am mers în piață cu scopul bine definit de a găsi o persoană care vinde medalii sovietice și a discuta despre semnificația zilei de 9 mai pentru ea. În scurt timp, am zărit un bărbat, care, printre vechiturile și piesele de schimb pe care le avea expuse, vindea și câteva medalii.
M-am apropiat de medalii și am început să le cercetez. Am vorbit puțin despre ele, apoi, treptat, am dus discuția în direcția subiectului care mă interesa. Medaliile erau ale bunicului său. Le vindea pentru că războiul Rusiei din Ucraina a făcut ca ele să-și piardă prețul moral pentru el. Apoi a adăugat că a revenit recent din Ucraina. Eram sigură că e povestea pe care o căutam. L-am întrebat dacă nu se va simți deranjat în caz că mă așez lângă el pentru a-l auzi mai bine. Părea deschis să povestească, până în momentul când i-am spus că sunt jurnalistă. Mi-a spus că a avut experiențe nu prea plăcute cu jurnaliștii și de atunci refuză să discute cu ei. M-am arătat înțelegătoare față de experiența lui, dar i-am explicat contextul în care va fi publicată discuția cu el, iar în cazul în care va simți că nu vrea ca ceva din cele spuse să fie publicate, îi voi respecta alegerea.
Nu am reușit să-l conving, așa că l-am întrebat dacă mai cunoaște pe cineva care vinde medalii în piață. M-a orientat unde să caut. Peste jumătate de oră însă am revenit. M-am așezat din nou lângă el și i-am povestit despre opiniile pro-ruse ale celorlalți vânzători de medalii. S-a arătat indignat. Mi-a povestit că după ce a simțit pe propria pielea războiul din Ucraina, și-a schimbat radical viziunile despre ruși. În ultimii 30 de ani a locuit în Mariupol, iar din cauza războiului a pierdut totul și nu a avut de ales decât să revină acasă, unde e nevoit să-și înceapă viața de la zero. Manifestam interes autentic față de ceea ce îmi spunea și empatizam cu el. Respectiv, i-am argumentat de ce îmi pare important să vorbească public despre lucrurile pe care mi le relatează. I-am explicat că nu voi publica înregistrarea și că va fi un material în format scris. Totodată, am convenit că îi voi transmite declarațiile pe care le-am selectat din discuția cu el înainte de publicare. Într-un final a acceptat.
În alte cazuri, oamenii se simt vulnerabili în fața camerei și e de misiunea mea ca jurnalistă să le identific vulnerabilitățile și să-i fac să se simtă confortabil dacă vreau să le aflu opiniile. În astfel de situații, șansele de a convinge oamenii să vorbească sunt direct proporționale cu capacitatea de construi încredere între mine și ei. Conștientizarea motivelor de vulnerabilitate și a realității din teren mă ajută să mă adaptez nevoilor oamenilor, astfel încât să-i fac să-mi încredințeze poveștile.
Unul dintre cele mai elocvente exemple din experiența mea în acest sens a fost atunci când filmam un reportaj în regiunea transnistreană, care pe fundalul războiului rus din Ucraina, a unor insinuări și provocări, părea să fie o amenințare iminentă la securitatea țării. Voiam să aflu care e de fapt starea de spirit din regiune. Așa cum și era de așteptat, oamenii de acolo erau reticenți să vorbească, opiniile erau seci și păstrau retorica regimului de la Tiraspol. Totuși, scopul era să găsesc opinii autentice. Astfel, am intrat în curtea unor blocuri. O femeie, tocmai ieșise să fumeze o țigară în fața casei. Ne-am apropiat de ea cu pretextul adevărat că suntem pentru prima dată în oraș și că vrem să aflăm cum e viața din regiune. Puțin neîncrezătoare, femeia a răspuns că e bine. În scurt timp însă a început să enumere problemele care o frământă și a completat cu fraza „doar că asta probabil nu veți difuza”. Mi-am dat seama că ar avea ce să povestească, doar trebuie să-i cuceresc încrederea. Așa că am asigurat-o că nu intenționez să o pun în pericol și că nu voi publica nimic fără acordul ei. Apoi, am încercat să-i aflu motivele pentru care nu acceptă să-i public opinia. Femeia a continuat prin a explica circumstanțele din regiune și faptul că exprimarea unor opinii critice sau nepopulare ar putea avea consecințe pentru ea. Respectiv, am asigurat-o că înțeleg situația și că voi avea mare grijă atunci când îi voi publica opiniile. Ea a continuat să povestească despre atmosfera și problemele din regiune care o macină, dar tot părea reticentă. I-am oferit mult spațiu și timp pentru a se expune, o ascultam răbdător și activ. Am păstrat formatul unei discuții și am evitat să pun întrebări, pentru a nu o intimida. În acest fel, femeia părea că s-a acomodat cu noi și cu faptul că e filmată. Totuși, atunci când mai „scăpa” câte o critică la adresa activității regimului de la Tiraspol, reitera că s-ar putea să aibă probleme cu autoritățile pentru declarațiile ei. Astfel, i-am motivat importanța opiniei ei pentru reportaj și am asigurat-o că îi voi păstra anonimatul. În acest fel, femeia s-a simțit liberă să vorbească deschis atât despre viața ei personală, cât și despre ceea ce crede cu adevărat despre evenimentele din regiune și despre regimul de la Tiraspol.
Predocumentarea subiectului, a circumstanțelor de pe teren, a specificului locului și a locuitorilor sunt de mare ajutor pentru a lega discuții cu oamenii și a-i face să-ți spună poveștile. Cu toate acestea, situația pe teren mereu rămâne a fi o surpriză. Acesta și este farmecul muncii pe teren, dar și motivul pentru care găsim povești faine. Respectiv, cel mai bun cadou pe care și-l poate face un jurnalist este să-și dezvolte abilitățile de a fi flexibil, inventiv și autentic în comunicarea cu oamenii pe teren.
