De ce se revoltă jurnaliștii?

Câteva săptămâni în urmă, colegii mei de la Cutia Neagră au mers la Parlament să filmeze mașinile deputaților din parcarea instituției. Responsabilii de la serviciul de presă și secretariat au interzis accesul la parcare al cameramanului, invocând, pe rând, diferite motive: că nu am depus o cerere în scris în prealabil, că nu putem filma mașinile din cauza protecției datelor cu caracter personal (numerele de înmatriculare), că potrivit Regulamentului Parlamentului jurnaliștii „se pot deplasa doar pe un traseu prestabilit până la sălile de destinație, neavând acces în alte încăperi sau spații”.

Astfel de refuzuri jurnaliștii din toate redacțiile primesc cu duiumul. De aceea, ne-am bucurat când autoritățile au anunțat că vor elabora o nouă lege privind accesul la informații. Mai cu seamă că Republica Moldova și-a asumat asta și față de Comisia Europeană, atunci când a primit statutul de țară candidată la UE.

Masa la care presa „nu a încăput”

Mult așteptat de presă și societatea civilă, documentul însă a provocat multiple critici. Proiectul, în versiunea sa inițială, mai degrabă restricționa accesul la mai multe informații de interes public și birocratiza procedura de solicitare a informației. Ministerul Justiției a organizat consultări publice abia după ce a elaborat proiectul documentului, iar de la aceste dezbateri au lipsit cu desăvârșire reprezentanții presei, care pur și simplu nu au fost invitați. De altfel și la dezbaterile de pe 2 mai organizate de Parlament pentru același proiect de lege, jurnaliștii și ONG-urile de media nu au primit invitații de participare.

Nu aș vrea să mă opresc asupra variantei inițiale a documentului pentru că între timp, urmare a mai multor recomandări și critici din societatea civilă, unele dintre cele mai problematice prevederi din proiect au fost eliminate. Altele însă au rămas și provoacă în continuare multe temeri.

Mai multe informații cu acces limitat

Cele mai mari îngrijorări pentru mine țin de extinderea listei de informații cu accesibilitate limitată. Dacă actuala lege cu privire la accesul la informații prevede cinci cazuri în care accesul la informații poate fi restricționat (secret de stat, secret comercial, secretul anchetei penale, secret științific și informații cu caracter personal), noul proiect stabilește 14 domenii în care accesul la informații este limitat. Printre acestea se regăsesc relațiile internaționale, activitatea de evaluare, control sau supraveghere, mediul înconjurător. Formulate în mod general, aceste restricții ar putea deschide calea spre noi abuzuri din partea furnizorilor de informații. Experiența de până acum a demonstrat că instituțiile publice mai degrabă sunt tentate să ascundă informațiile, decât să le ofere publicului. Cu o asemenea predispunere, să oferi o marjă atât de mare de interpretare furnizorilor de informații este periculos.

Apropo, pentru o parte din domeniile pe care noul proiect de lege își propune să limiteze accesul la informații, cum ar fi protecția mediului, în Uniunea Europeană accesul la informații este deosebit de larg. Într-o vizită avută la sfârșitul anului trecut în Germania, jurnaliștii de acolo ne spuneau că dacă subiectul care îi interesează ține cumva de mediu, accesul lor la informații este practic nelimitat. Nu există niciun temei pentru care să refuzi să oferi informații care țin de mediu.

Cum ne protejăm de abuzuri?

Autorii proiectului de lege dau asigurări că pentru fiecare solicitare pe care o vor primi, furnizorii de informații vor face testul proporționalității pentru a verifica dacă prejudiciul care va fi cauzat prin dezvăluirea informației  prevalează interesul public. Cunoscând de zeci de ani realitățile din instituțiile de stat, îmi vine greu să cred că cei mai mulți dintre furnizorii de informații ar putea realiza un test al proporționalității obiectiv, fără a fi tentați mai degrabă să refuze accesul la informații, decât să își asume riscuri personale de a divulga informații care ar putea fi considerate cu caracter limitat.

Chiar dacă autorii proiectului de lege susțin că noul document stabilește termeni mai restrânși de răspuns la cererile de informații, un exercițiu simplu de comparație între vechea și noua lege arată că reducerea termenului este mai degrabă o iluzie optică. Vechea lege stabilește că cererile sunt soluționate în 15 zile lucrătoare, iar în caz de necesitate acest termen poate fi prelungit cu alte 5 zile lucrătoare. În timp ce proiectul de lege prevede un termen de 15 zile calendaristice, cu posibilitatea de extindere pentru alte 10 zile calendaristice. Dacă în această perioadă nu avem zile speciale de sărbătoare, diferența dintre termenul vechi și cel nou de soluționare a solicitărilor este de doar o zi!

Adevărul este însă că acești termeni prevăzuți de lege nu sunt respectați aproape niciodată. Jurnaliștii sunt de regulă puși în situația de a aștepta aproape o lună să primească răspunsuri (deseori evazive) de la instituțiile de stat.

Soluția de a merge în judecată, chiar dacă într-o procedură specială, cu termeni mai restrânși de examinare, nu poate reprezenta o garanție eficientă împotriva posibilelor abuzuri. Copleșiți de răspunsuri incomplete, refuzuri de acces la informații, jurnaliștii nu au nici timp, nici resurse financiare pentru a ataca în judecată furnizorii de informații.

O lege pentru bifă sau pentru mai multă transparență publică?

Prima întrebare pe care mi-am adresat-o după ce am citit proiectul de lege și am urmărit modul în care a fost expus consultărilor publice ține de scopul urmărit de autorități. Scuzele pe care le-am auzit în ultimele săptămâni pentru graba cu care au trecut prin guvern documentul și l-au transmis spre dezbateri parlamentare se referă la apropierea termenului limită în care legea trebuie adoptată conform angajamentelor asumate față de Comisia Europeană. Vorbim însă despre un document mult prea important pentru asigurarea transparenței instituțiilor publice pentru a ne concentra mai degrabă pe respectarea dead-line-urilor decât pe conținut și efecte. Dacă autorii documentului vor ignora recomandările și îngrijorările societății civile și ale experților, riscăm să avem o nouă lege mult mai restrictivă, iar acolo unde nu este suficientă transparență, apare corupție, proastă administrare și incompetență.

Am să repet, în încheiere, sfatul pe care îl aud de cel puțin doi ani de la partenerii de dezvoltare în adresa autorităților moldovenești: Festina lente!