Hărțuirea jurnaliștilor în România: între tăcerea autorităților și cazuri soluționate selectiv

În România, jurnaliștii care sunt hărțuiți sau amenințați se confruntă adesea cu o lipsă acută de reacție din partea autorităților, mai ales atunci când agresorii sunt conectați politic. Jurnalista de investigație Emilia Șercan, cunoscută pentru anchetele despre plagiatele din elita politică și academică, dezvăluie cum statul român investighează selectiv și cu dublă măsură – în funcție de „culoarea” amenințării.

Un sistem care reacționează doar când vrea

„În mod normal, poliția și parchetul ar trebui să se autosesizeze atunci când iau cunoștință de o potențială infracțiune în spațiul public”, spune Emilia Șercan. Realitatea însă arată că reacția instituțiilor depinde adesea de contextul politic al situației. Dacă amenințările vin dintr-o zonă neutră, fără implicare politică, anchetele pot fi declanșate și derulate relativ rapid. Însă, dacă vreo umbră de suspiciune planează asupra unei legături cu lumea politică, instituțiile par să se retragă în pasivitate.

Această dublă măsură ridică semne de întrebare cu privire la independența poliției și a parchetelor din România. Deși, teoretic, acestea funcționează autonom, în practică, spune Șercan, „poliția e condusă de un ministru numit politic, iar parchetul e sensibil la factorul politic și are tendința de a proteja politicienii.”

Două cazuri emblematice – două Românii paralele

Șercan vorbește deschis despre două episoade personale, ilustrative pentru modul în care autoritățile române acționează selectiv. În 2019, după ce a primit o amenințare cu moartea pe telefonul mobil, ancheta s-a desfășurat cu o celeritate remarcabilă. Existând suspiciuni că autorii proveneau chiar din interiorul Poliției Române, autoritățile s-au grăbit să evite scandalul public. În mai puțin de 48 de ore, suspectul a fost identificat, iar ulterior, cei care au instigat amenințările – fostul rector și fostul prorector al Academiei de Poliție – au fost trimiși în judecată și condamnați definitiv.

În schimb, în 2022, la scurt timp după ce Șercan a publicat o investigație despre teza de doctorat plagiată a premierului Nicolae Ciucă, a primit un mesaj cu fotografii personale, presupus furate dintr-un computer vechi. A depus plângere la poliție și, în mai puțin de cinci ore, captura de ecran pe care doar ea și un polițist o dețineau a apărut pe un site condus de Cristian Rizea, fost deputat condamnat pentru corupție și fugit din România. „E clar că fotografia s-a scurs din poliție, pentru că eu nu am vorbit cu nimeni despre acel incident. În mod evident a fost folosită cu scopul de a fi discreditată public, umilită, cred că a fost și un atac la credibilitatea mea, pentru că se știe foarte bine că pentru un jurnalist credibilitatea este una dintre cele mai importante calități pe care poate să le aibă și contează foarte mult pentru noi la nivel public acest aspect”, spune jurnalista.

Fenomenul se extinde: hărțuirea, o realitate pentru tot mai mulți

Emilia Șercan subliniază că problema nu se limitează la un singur caz sau la genul victimei. „Atât jurnaliști bărbați, cât și femei au fost hărțuiți, mai ales în contextul creșterii discursurilor extremiste și polarizate în România.”

Ea povestește și cum l-a sfătuit pe artistul Tudor Chirilă, activ civic și vocal, să depună plângere după ce a primit mesaje extrem de dure. În cazul lui, autorul mesajelor nu a fost identificat nici până azi. E un alt exemplu în care autoritățile au tratat cu indiferență o plângere depusă de o persoană publică implicată civic.

Autoritățile pot acționa – când vor

România are capacitățile tehnice necesare pentru a identifica agresorii din online. De altfel, în cazuri de fraude bancare sau infracțiuni cibernetice legate de interese strategice – de pildă, investigații care vizează cetățeni americani sau companii străine – autoritățile române au reacționat prompt, eficient și colaborativ. „Deci se poate. Nu e vorba de lipsă de instrumente sau competență, ci de voință politică. Acolo unde există un risc pentru un politician, dosarele nu se mai rezolvă”, explică Șercan.

O tăcere periculoasă

Jurnaliștii au, în mod teoretic, posibilitatea de a depune plângeri penale. Însă mulți sunt descurajați de durata anchetelor și lipsa de rezultate. Cazurile rămân blocate cu lunile sau chiar anii, iar între timp, victimele se confruntă cu un sentiment acut de insecuritate și abandon. În lipsa unor mecanisme de protecție eficiente și a unui cadru legal care să descurajeze hărțuirea, libertatea presei riscă să devină un concept golit de sens.