
Între breaking news și muci la nas. De ce abandonează femeile jurnalismul, tocmai atunci când sunt foarte profesioniste
Pot să spun din start că, atunci când nu aveam încă un copil, mă uitam la colegele mele jurnaliste care-i aveau și mi se părea ireal ce fac. Una urmărea ședința primăriei în timp ce copilul se cățăra pe ea și căuta joacă. Alta asculta emisiunile de seară gătind cina, cu doi copii țipând lângă ea. Alta se bloca atunci când nu lucra grădinița. Mă uitam la ele și-mi ziceam că e al naibii de greu, dar recunosc că uneori nu înțelegeam cum de nu sunt la fel de prezente cu gândul și sufletul pentru dăinuirea jurnalismului moldav ca noi, ceilalți, fără de copii.
Dar viața îți răspunde cu plăcere la întrebări când pune în funcțiune celebra „ai s-ajiunji”.
Am ajuns. Sunt Felicia Nedzelschi, editoarea conținutului de autor la AGORA, și am un copil de aproape doi ani.
Sunt tot mai mulți jurnaliști de o vârstă similară cu mine care, în ultimii ani, au devenit părinți. Cei care acum 5-7-10 ani eram tinerii ce întorceam munții și ne începeam cariera în media proaspăt înfiripată după regimul comunist, am ajuns în punctul vieții în care ne dorim copii. Dacă suntem în același grup de vârstă sunt șanse mari să cunoașteți măcar pe cineva care are copii mici.
Când am intrat în concediul meu de maternitate, tocmai trecuseră alegerile prezidențiale și eu aveam vreo opt ani munciți în presă, cinci dintre care la AGORA. Când plecam în concediu, nu știam în ce formă m-aș putea întoarce la job. Jurnalismul pe care-l făceam însemna o prezență și o atenție constantă, citit mult despre orice, stres, burnout, lucru în weekend, de sărbători și în fiecare zi. Și nu uimesc pe nimeni aici. E o muncă care te solicită mintal și fizic. Nu știam cum voi „arunca” în acest mix un copil. Nu îmi părea real.
Și aparent, nu doar mie îmi pare așa. La prima vedere, majoritatea jurnalistelor care pleacă din media o fac odată cu nașterea unui copil. Întoarcerea la vechiul job sau la unul cel puțin la fel de solicitant e rarisimă. Din propriile observații, majoritatea jurnalistelor devenite mame migrează spre joburi mai „calme”, de la oră la oră, cu salarii mai stabile, în organizații internaționale, în joburi de comunicare, ONG etc. Dacă se întorc la muncă în general. Pentru că multe nu se mai întorc deloc.
Mai aruncăm în acest compot și pandemia.
Noi n-avem așa un studiu, dar unul realizat în 2020 de Biroul Recensământului SUA arată că femeile cu vârste cuprinse între 25 și 44 de ani au fost de aproape trei ori mai predispuse decât bărbații să părăsească locul de muncă la începutul pandemiei, din cauza închiderii grădinițelor și a trecerii la învățământul la distanță. Pandemia COVID-19 a șubrezit și așa fragilul echilibru dintre job și munca de mamă pe care o aveau femeile, în special cele cu program de muncă solicitant, așa cum este în jurnalism. Un studiu realizat în 2015 de Universitatea din Kansas a constatat că femeile jurnaliste prezintă un risc mai mare de epuizare și intenționează să părăsească industria decât colegii lor de sex masculin, invocând că redacția nu le susține pe deplin.
În general, un părinte, dar mai ales mama, are multe taskuri invizibile pe care le păstrează în mintea sa, indiferent de vârsta copilului. Termenul în engleză e „mental load”, o încărcătură mintală, o voce care nu se oprește niciodată. „Ce să fac la cină? Ni s-au terminat scutecele. Trebuie să merg să cumpăr ouă. Copilul a crescut din puloverele calde și săptămâna viitoare o să fie 0 grade. În câteva zile e Toamna de Aur”.
Să fii jurnalistă sau editoare, de exemplu, e la fel. „Se termină un grant. Trebuie să raportăm la ședință progresul pe materiale. Nu reușim cu video X. Trebuie să trimitem o echipă la protest. Trebuie să redactez patru texte”.
Dar să fii mamă editoră într-o lume dominată de crize, pandemie, război și dezastre – e infinit de greu. Încărcătura mintală din ambele sfere ale vieții riscă să te doboare. Presiunea e atât de mare, încât nu toate jurnalistele aleg să se întoarcă la joburile de știri și reporterie de teren după nașterea copiilor. E normal să renunți dacă-ți pare că n-o să ții piept.
Dar eu sunt sigură că e nevoie de mame jurnaliste în media. Poate nu e la fel de comod să le ai în echipă ca pe băieții energici de 24 de ani, asta da. Poate ele nu mai sunt acele jurnaliste gata să meargă la Vama Sculeni la 5 dimineața pentru a filma un stand-up la 8, dar sunt muncitoare.
Ele sunt eficiente, pentru că ele „se odihnesc” muncind. Sunt punctuale, pentru că au un orar al zilei prestabilit. Ele oferă perspectivă subiectelor, sunt relevante în alegerea de teme și sunt empatice. De multe ori, ele au dorință de muncă mai mare, pentru că sunt dornice să se afirme, să-și amintească cum e să lucrezi în pas cu toți, să dovedească faptul că n-au uitat, că mai au fler, potențial și stofă. Ele muncesc mai repede, pentru că au undeva de dus. Ele vor demonstra că pot să facă lucruri faine, că n-au uitat cum e să faci o emisiune, să scrii un reportaj sau să faci un scenariu după ce ai schimbat scutece, șters nasuri și crescut oameni mici un an, doi, trei sau zece ani în concediu de maternitate.
Jurnaliste mame sunt multe. E nedrept și nechibzuit să le scoți din ecuație pe toate.
Eu m-am întors la muncă după un an de concediu de creștere a copilului. Am fost o norocoasă că circumstanțele mi-au permis această revenire. Nu toate suntem la fel de privilegiate. Nu toate au bani de bone. Nu toate au părinți alături sau în viață, care să le ajute cu cei mici. Nu toate au șansa să dea copilul la grădiniță privată de la o vârstă mică. Nu toate au parteneri care pot să-și ia concediu paternal. Cert e că multe dintre jurnalistele care au copii nu mai pot încăleca un vechi regim de lucru într-o clipă.
Și aici trebuie să le vină în întâmpinare managerii media. Sunt o norocoasă și că am putut să revin la muncă pentru jumătate de zi, iar AGORA a avut încredere că pot gestiona un departament, citi texte, seta teme lunare și face ședințe în doar patru ore dintr-o zi. Nici eu nu credeam în mine când a crezut managementul companiei.
Ce pot face redacțiile pentru jurnalistele lor cu copii? Să accepte un program flexibil și să fie conștiente că mamele nu pot sta la telefon sau pe chatul redacției 24/7. E normal să nu mai fii la fel de disponibilă și să nu mai răspunzi la toate mesajele.
În altă ordine de idei, redacțiile ar trebui să acomodeze necesitățile financiare schimbate. De multe ori mamele în jurnalism, mai ales după un concediu de maternitate extins, sunt gata să lucreze pentru bănuți. Adevărul e că un salariu motivant va face din acea femeie un super-worker, iar un manager media se va pricopsi cu un om dedicat, care cel mai probabil nu va pleca curând. În al treilea rând, e vital ca în media să se accepte tot mai mult lucrul de acasă. Pandemia a făcut un lucru bun: ne-a demonstrat cum ne putem organiza munca la distanță și că, vorba aia, „acea întâlnire putea fi un e-mail”.
Pe scurt: dacă o organizație media gândește strategii de creștere, proiecte fantastice, e inovativă și faină, dar ignoră necesitățile valide ale unei jurnaliste de a-și dori o familie și copii, o asemenea companie e sortită unui eșec oricât de faină ar fi.
Mai mult, pentru creatorii de media acest lucru n-ar trebui să vină ca o surpriză. Voi ați văzut sălile de clasă la Facultatea de Jurnalism? Femeile reprezintă partea leului printre absolvenții programelor de jurnalism și e uimitor că s-au făcut încă prea puține progrese în ceea ce privește paritatea de gen în conducerea organizațiilor de știri tradiționale și acomodarea necesităților jurnalistelor mame.