Investigația sub acoperire. Dileme etice și pregătirea pentru neprevăzut
De ce ajung jurnaliștii să investigheze sub acoperire? Întrebarea aceasta mi-am pus-o, trebuie să recunosc, după ce, împreună cu trei colegi de la Ziarul de Gardă, am reușit să ne infiltrăm în rândul protestatarilor organizați de Partidul Şor, la manifestațiile care au început în această toamnă la Chișinău, pentru a ne convinge că aceștia sunt plătiți. Atunci când ne-a venit ideea, ne-am pregătit și ne-am organizat mai mult intuitiv, reieșind din experiența jurnalistică a echipei noastre destul de eterogene, din care făceau parte atât oameni noi în jurnalism, cât și cei cu experiență.
Din start, ne-am informat care sunt câteva locuri de întâlnire ale protestatarilor din Orhei. Am ales acest oraș, deoarece intuiam că acolo sunt cei mai mulți susținători ai partidului fostului primar al municipiului, actualul lider al formațiunii, tot el – deputat fugar, condamnat pentru frauda bancară.
Am studiat harta orașului, ne-am pregătit fiecare câte o legendă referitoare la personajele pe care urma să le interpretăm. Nu am recurs la exagerări, precum deghizări sofisticate, am păstrat aparențele simple, dar ne-am inventat câte un nume, o profesie/îndeletnicire, o adresă pe care să le dăm, în caz că va fi nevoie. Și a fost.
Pregătirea tehnică joacă un rol extrem de important: dispozitivele de filmare cu camera ascunsă au fost setate așa încât să ne fie cât mai comod să le utilizăm, fără să ne deconspirăm.
A fost prima mea experiență de reporterie sub acoperire și am pornit în această aventură jurnalistică nefiind foarte sigură că vom reuși să ne infiltrăm printre protestatari. Eram o echipă, dar fiecare a mers pe cont propriu, pentru a avea mai multe șanse de infiltrare, astfel că în fața unor situații neprevăzute trebuia să ne descurcăm singuri.
Socoteala de acasă și cea de la … Orhei
Deși ajunsesem într-o localitate din R. Moldova, una ca toate celelalte, atmosfera era una ciudată și încordată. Aparențele erau unele, iar realitatea, alta. Pentru asta nu ne pregătisem, dar experiența ne-a ajutat să ne acomodăm pe loc, „să citim” locurile și oamenii, ca să ne dăm seama care sunt intențiile lor reale, cine sunt „protestatarii” și cine îi organizează, cine pe cine favorizează și care șef are o putere de decizie mai mare.
Cu un pic de noroc și de insistență, am reușit să urcăm în acele microbuze și autocare, ocupând chiar locuri râvnite de unii care nu au fost luați la proteste. Am văzut în rândurile acelor manifestanți, care își vindeau duminicile pe 400 de lei, mulți oameni necăjiți, debusolați, indiferenți, dar și susținători ce păreau sinceri ai Partidului Șor, chiar dacă recunoșteau că iau bani pentru asta.
Am văzut cum unii se umileau pentru un loc în microbuz, în fața celor pe care le numeau „patratiste” – femeile cu pâinea și … banii în mână. Se observau foarte distinct în mulțimea dezorientată, iar ulterior am aflat că unele fac parte din administrația locală: sunt consiliere municipale și angajate ale Primăriei Orhei.
Ne-au înscris și pe noi în listele lor, cu numele noastre de cod pe care le inventasem, astfel că pregătirile în acest sens ne-au fost utile. Trebuie să menționez că, pe lângă aventura din teren, este foarte importantă și documentarea de acasă: legislație (am aflat, de exemplu, că legea nu sancționează plătirea protestatarilor), persoane, averi și interese.
Motivul
Înainte de protestul din 18 septembrie, se tot zvonea că oamenii sunt plătiți ca să participe la diverse manifestații stradale ale Partidului Şor, dar nu existau dovezi în această privință. În calitate de jurnaliști, am înțeles că avem rolul de a afla cum stau cu adevărat lucrurile, în contextul în care acesta era un subiect actual arzător. Conștientizam că era stringent necesar un demers jurnalistic îndrăzneț și credibil, pentru a verifica aceste zvonuri și pentru a dezvălui ce stă în spatele susținerii populare pe care și-o atribuie formațiunea respectivă și liderul său, Ilan Șor.
Și era clar, singura cale de a dovedi acest lucru era să-l vedem cu ochii noștri. Să-i vedem pe acei oameni, să vorbim cu ei de la egal la egal, nu cu microfonul în mână, să înțelegem ce îi mobilizează și, până la urmă, cât costă „activismul lor civic”. Să încercăm să aflăm cât mai multe, dar fără să dăm de bănuit și fără să ieșim în evidență. Să fim protestatari docili și, în același timp, jurnaliști ageri. Atenția la detalii și spiritul de observație sunt foarte la îndemână, atunci când nu poți nota tot ce vezi într-un carnețel.
De ce am luat banii?
Un element esențial al investigației a fost momentul în care am primit banii pentru cele două ore de protest la care participasem sub acoperire. În fața noastră a apărut o dilemă etică: dacă e corect să-i luăm sau nu? Fiind vorba despre bani de proveniență dubioasă, nu ne compromitem, oare, ca jurnaliști? Am decis că, totuși, fără această „piesă”, investigația noastră ar fi fost incompletă. Ne-am fi bazat doar pe spusele protestatarilor cu care am stat de vorbă și care ne-au vorbit despre banii pe care urmau să-i primească drept remunerare și am fi rămas doar cu niște speculații. Astfel că momentele în care eu și colegii mei primim banii au fost fixate pe video, fiind dovadă clară, în primul rând, în fața cititorilor ZdG, că fenomenul există și că se întâmplă chiar lângă noi.
Jurnalismul sub acoperire intervine atunci când există un interes public sporit față de un fenomen social, politic sau economic și despre care nu se pot afla informații prin alte metode. Așa am înțeles eu această aventură jurnalistică.
Desigur, mi-am pus întrebarea pe cât este de etică, din punct de vedere jurnalistic, infiltrarea noastră și faptul că le-am dezvăluit identitățile unor persoane implicate în această schemă de vânzare-cumpărare a protestatarilor. Dar am înțeles că acest lucru era necesar. E ca și tăietura pe care o face chirurgul, pentru a scoate la suprafață o tumoare din corpul pacientului. Deși nu erau dovezi clare până acum, această „tumoare” există și afectează viața pacientului. Noi am scos-o în văzul întregii societăți și am văzut reacția acesteia: indignare față de protestatarii „în chirie” și față de politicienii care îi umilesc în acest fel, și aprecieri pentru efortul echipei ZdG. În final, rămânem cu o întrebare: Va fi tratat pacientul? Va supraviețui?
Riscuri de securitate
După publicarea investigației „Protestatari în chirie. Investigație ZdG sub acoperire: Ne-am infiltrat printre protestatarii lui Șor și vă arătăm, din interior, cum sunt plătiți oamenii aduși organizat la Chișinău și cum funcționează mașinăria de protest”, care descrie pas cu pas acțiunile noastre ca reporteri și în care suntem foarte transparenți și ne facem publice numele fiecăruia dintre noi, precum și numele de cod pe care le-am utilizat sub acoperire, eram pregătiți pentru diverse riscuri.
Nu am simțit amenințări fizice, dar ne-am pomenit, la câteva zile, cu numele și numerele noastre de telefon făcute publice pe un site obscur. Acolo, oricine poate publica numărul de telefon al oricărei persoane și orice informații personale, nume, adresă, loc de muncă, relații personale, injurii și cuvinte denigratoare. Astfel, numele meu de „protestatară”, Aliona Lazari, și numărul de telefon lăsat organizatorilor a fost publicat pe site-ul respectiv, dar, mai grav, acolo a ajuns și numele real al colegei mele, Daniela Calmîș, precum și linkul la pagina ei de Facebook.
Am sesizat poliția în acest sens, care a redirecționat demersul nostru către Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal. Recent, am primit un răspuns din partea instituției, în care suntem informați că nu au putut localiza hosting-ul site-ului respectiv, iar din datele de pe el reiese că administratorul s-ar afla în afara țării, astfel că nu poate fi aplicată legea privind protecția datelor cu caracter personal din R. Moldova.
Am înțeles că investigația sub acoperire vine la pachet cu unele riscuri, față de care, după cum am văzut, instituțiile statului se arată neputincioase să ne protejeze, pe noi, în calitate de jurnaliști, iar în acest moment, ne mai apără, probabil, numai numele mult prea cunoscut al Ziarului de Gardă.
