Jurnalismul de pe muchie de cuţit
În scurta istorie a jurnalismului de investigaţie din Moldova, colegii mei au deconspirat sute de scheme de corupţie la cel mai înalt nivel, pe teme de trafic de persoană, muniţii sau substanţe interzise, scheme de contrabandă, afaceri ilegale etc. Este genul de jurnalism făcut pe muchie de cuţit. De ce spun aşa? Pentru că jurnaliştii de investigaţie sunt cei care riscă cel mai mult, spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, înfruntând funcţionari corupţi, contrabandişti sau lideri interlopi, singuri, fără nicio susţinere sau protecţie din partea autorităților abilitate.
Unii poate vor riposta, subliniind că e riscul meseriei. De acord. Dar aici voi menţiona că în Codul Penal există câteva articole care prevăd pedepse dure pentru orice fel de atacuri asupra oamenilor legii şi funcţionarilor publici, care sunt supuşi riscurilor din cauza meseriei lor. De exemplu, articolul 349 din Codul Penal prevede amendă în mărime de la 400 la 1000 unităţi convenţionale sau pedeapsa cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 ore, sau închisoare de la 1 la 3 ani pentru ultragierea, ameninţarea cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu moartea, fie cu nimicirea bunurilor persoanei cu funcţie de răspundere, persoanei publice, a persoanei cu funcţie de demnitate publică, rudelor ei apropiate.
Mai mult, toamna trecută, Ministerul de Interne a venit cu o iniţiativă legislativă cu mai multe amendamente pentru înăsprirea pedepselor privind orice tentativă de a te opune unui poliţist, chiar pentru a-ţi apăra drepturile. Sau cum au spus-o mai în glumă unii colegi din breaslă „vor fi protejaţi ca operele de artă”, fiind interzisă filmarea sau fotografierea oamenilor legii fără consimţământul lor. Aici apare întrebarea: dacă atunci când va fi adoptată legea vom fi martori cum un agent de circulaţie ia bani de la un şofer care a depăşit viteza, tot va trebui să-i cerem acordul ca să-l filmăm?
Să revenim însă la tema noastră, la cât de protejaţi sunt jurnaliştii de investigaţie în activitatea lor profesională.
În Codul Penal există trei „articole ale jurnaliştilor”: Articolul 180. Încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie; Articolul 1801. Împiedicarea intenţionată a activităţii mass-media sau intimidarea pentru critică; Articolul 1802. Cenzura. Foarte mult aş dori să greşesc, dar nu există niciun precedent privind aplicarea acestor articole. Personal nu cunosc ca cineva să fi fost condamnat penal. Deşi, cred că va fi de acord cu mine întreaga breaslă că astfel de încălcări, ridicate de legiuitor la rang de infracţiuni penale, sunt cu duiumul.
Personal, în activitatea mea m-am confruntat cu mai multe astfel de cazuri. Aici aş vrea să amintesc de cazul preşedintelui de onoare al Partidului Şor, Valeri Klimenko, care ne-a deteriorat o cameră după ce l-am surprins cum împărţea banii participanţilor la un protest din faţa sediului CEC. Dosarul contravenţional a fost pornit cu mare greu şi bate pasul pe loc în instanţă de mai bine de trei ani.
Un alt caz este cel din primăvara anului 2018, când am fost ameninţată cu pistolul, sechestrată timp de 40 de minute şi păzită de doi tipi înarmaţi de la Justar. Motivul a fost că filmasem casa în construcţie a lui Constantin Ţuţu, pe atunci deputat în guvernarea de tristă faimă a lui Plahotniuc. În obiectivul camerei a mai intrat şi casa unui fost complice şi consătean de-al lui Ţuţu din Băcioi, căutat de organele de drept din România şi Ucraina pentru contrabandă.
Am depus o plângere la poliţie cu solicitarea de a fi investigat cazul prin prisma aricolului 180/1. Ofiţerul de urmărire penală de la Inspectoratul de Poliţie din sectorul Centru a avut grijă să studieze amănunţit dacă am absolvit o facultate, dacă am licenţă în jurnalism, dacă am avut o misiune în scris din partea redacţiei ca să fotografiez casa lui Ţuţu, acordând cu mult mai puţin timp şi atenţie faptului că am fost ameninţată cu arma de foc şi privată de libertate, chiar şi dacă pentru puţin timp. În final, anchetatorul a venit cu propunerea de a nu începe urmărirea penală din lipsa componenţei de infracţiune, solicitare susţinută mai apoi de procurori şi de magistraţi, care nu au vrut să meargă împotriva unei persoane din anturajul lui Plahotniuc. Cazul se află pe rol la CEDO.
Există însă ceva care mi-a provocat mai multă suferinţă decât faptul că am stat 40 de minute sub ţeava automatului şi că organele de drept au refuzat să-mi facă dreptate. Este vorba de lipsa de solidaritate a breslei. Da, câteva instituții mass-media au scris despre asta, dar am aşteptat mai multă susţinere din partea breslei, pe care, din păcate, nu am simţit-o.
Revin iarăşi la problema riscurilor jurnalismului de investigaţie. Noi nu avem atribuţiile procurorilor şi poliţiştilor ca să reţinem persoane. Noi investigăm şi relatăm despre ceea ce am aflat. Noi nu suntem dotaţi cu pistoale. Armele noastre sunt cuvântul şi corectitudinea.
Ştiu că mai mulţi colegi de-ai mei s-au confruntat cu probleme. Şi sunt sigură că ei sunt de acord că organele de drept nu se prea grăbesc să vină în general în apărarea jurnaliştilor. Şi că legea nu funcţionează. Şi dacă insistăm, se face în fel şi chip ca legea să nu funcţioneze.
Deci suntem singuri, acţionând pe muchie de cuţit, fără ca să-i pese cuiva de securitatea noastră.
În aceste condiţii, cred că ar trebui să fim mai solidari, să insistăm ca organele de drept să-şi facă treaba şi să aplice legea şi să ne apărăm reciproc, să intervenim prin mijloacele noastre atunci când un jurnalist este agresat fizic sau verbal, când este ameninţat sau hărţuit la comandă chiar de cei care ar trebui să-i ofere protecţie. Şi poate că a venit timpul pentru o mai multă implicare din partea societăţii civile, a instituţiilor statului, dar, în special, din partea noastră. Nu suntem atât de mulţi şi poate ar fi bine să ne întâlnim, să vedem ce putem face, cum să-i determinăm pe oamenii legii să-și facă meseria atunci când sunt agresaţi jurnaliştii sau când îi paşte un pericol real, să nu ne limităm doar la declaraţiile organizaţiilor neguvernamentale, care nu întotdeauna iau atitudine. Cred că pentru a ne apăra meseria şi pe noi înşine nu avem nevoie de granturi. Puterea noastră e cuvântul. Şi fiecare dintre noi ar trebui să folosească această armă, atunci când un jurnalist este hărţuit, ameninţat, atacat verbal sau fizic, târât prin judecăţi sau amendat de poliţie. Trebuie să reacţionăm de fiecare dată de parcă ar fi vorba de propria persoană. Căci dacă nu noi, atunci cine?