Longread-ul, ca formă de rezistență
Longread-ul rămâne marea mea pasiune. Ca și actoria, de altfel. Și, așa cum mi-am jurat când făceam facultate la Academia de Arte din Chișinău, tot așa mi-am jurat și când am început să aștern pe foaie primul meu longread – că prefer să părăsesc domeniul, decât să-l spurc cu muncă/lucru de mântuială.
Așa se face că nu am urcat niciodată pe scena unui teatru și așa s-ar face, posibil, ca la finele lui 2023 să divorțez de Oameni și Kilometri – singura redacție de longread-uri din Moldova.
În ultimul timp îmi tot rod creierii cu o singură întrebare: dacă să mai continui să scriu texte lungi sau să mă opresc. Întrebarea nu a venit din pod. Întrebarea a venit pe fondul unui răspuns. Al treilea din acest an și al zecelea adunat la anii precedenți. Al treilea finanțator care ne anunță că nu ne poate susține.
Recunosc că și înaintea acestor răspunsuri am mai cochetat cu această întrebare. Pentru că mie, personal, îmi vine greu să fac acest job în Moldova. Pentru că sunt o mulțime de factori „pământești”, care îți cam taie din pasiunea de a scrie. Și aici nu mă refer strict doar la cel financiar.
Mai întâi de toate, am să scriu ce mă fascinează la genul acesta de jurnalism. Mi se pare teribil de frumos să stai zile în șir alături de oameni și să-i spionezi în rutina lor zilnică. Să le pui mii de întrebări despre tot felul de aparente fleacuri. Să pătrunzi în ascunzișurile lumii lor interioare și să devii părtașul unui secret suprem. Să ajungi acasă mirosind a jumări, balegă sau iasomie, dar cu zâmbetul până la urechi.
Apoi sistematizezi informația adunată, mai citești legi, analizezi statistici, compari date, descrii emoții, rescrii pasaje, revii în teren, descifrezi ore de convorbiri, intervievezi funcționari și, într-un final, trimiți textul editorului. Acolo iarăși timp, efort și cizelare într-un roșu aprins.
Vine și ziua publicării. Ziua cea Mare. Răsplata. Citești și înțelegi unde exact nu funcționează reforma X sau Y și de ce oamenii noștri sunt ignorați și uitați de autorități. Citești și înțelegi, fără prejudecăți și stereotipuri, de ce o mamă a trei copii ajunge să se prostitueze sau de ce doi bărbați se iubesc. Citești și înțelegi din adâncuri de ce a ajuns Moldova aici.
Până aici sună bine, ba chiar romantic. Ei, dar nu totul e miere. Partea cea mucegăită apare a doua zi după publicarea unui text, când intri pe Google Analytics și cifrele nu sunt deloc îmbucurătoare. Și aș face eu ceva pe cifrele astea, însă sunt unii finanțatori care compară. Care te compară. Ori eu am detestat dintotdeauna să fiu comparată. Urăsc să fiu pusă în patul lui Procust. Și îmi e oarecum totuna dacă un articol a acumulat 10 vizualizări sau 20.000, pentru că acest gen jurnalistic chiar nu e despre cifre. Acest gen jurnalistic e despre profunzime. Așa cum spunea și editorul nostru: „anume aceste articole scriu istoria în jurnalism”.
Însă nu le e totuna oamenilor care se adună și decid, în baza acestor cifre de impact, dacă o redacție primește finanțare sau nu. Și, privind din unghiul lor de vedere, le dau dreptate. Nu poți să investești într-o redacție care scrie doar longread-uri și să lași pe dinafară o altă redacție, care face de toate. Inclusiv longread-uri. Sau, mă rog, ceea ce cred ei că sunt longread-uri.
Privind din unghiul meu de vedere, eu văd lucrurile altfel. Eu pun preț pe calitate, nu pe cantitate. Dintotdeauna. Calitatea la Oameni și Kilometri e incontestabilă. Și aici mă refer strict la longread-uri. Premiul I, premiul II, premiul III la Superscrieri România; Gala „Jurnaliștii Anului” din Moldova; Tulip Press etc.
Cu ceva timp în urmă, am avut o întâlnire cu reprezentantul unei misiuni diplomatice în Moldova, discutând despre o posibilă finanțare. M-a întrebat de impact. Eu i l-am dat pe cel calitativ, care, credeți-mă, e delicios. El mi l-a cerut pe cel cantitativ. Nemaiputând să mă învârtesc în jurul cozii, i-am spus cifre. A strâmbat din nas. Limbajul lui non-verbal spunea totul. Mi s-a uscat în gât. M-am simțit vulnerabilă. Aș fi vrut să-i explic mai multe cu ce se mănâncă acest gen jurnalistic și cât e de important să susții redacțiile de nișă fără ca să le pui în aceeași oală cu televiziunile. Dar am ales să tac și să plec.
Se mai schimbă vremurile, dar felul cum gândesc eu tot nu se pupă cu felul cum gândesc unii finanțatori. Deși mi-aș dori ca atunci când iau astfel de decizii, printre ei să fie și jurnaliști calificați, nu doar manageri și contabili.
Pe de altă parte, mai e și factorul că suntem o redacție mică. Cu greu găsim oameni potriviți. Cei care bat la ușa redacției mă fascinează la fel de mult ca și longread-urile.
Unii dintre cei care au insistat, aici mă refer strict la o categorie de reporteri, nu au rezistat mai mult de… o zi! Metaforic vorbind. Ba că mămica nu le dă voie să meargă într-un sat de la Sud, ba că nu pot înnopta la un hotel de provincie, ba că au nevoie de un regim de muncă care să se preteze la cheful lor, ba că longread-urile sunt (în viziunea lor) niște povești care îmbină istoria, Wikipedia și, evident, propria opinie, ba că nu le plac recomandările și procesul de editare”.
Așa am ajuns să nu mai mărim redacția, inclusiv aici își joacă rolul și finanțarea proastă, iar eu să fac câte „olecuțâcă di tăti”. Scriu proiecte, scriu rapoarte. Fac transferuri, adun facturi. Coordonez proiecte, organizez expoziții. Reușesc abia-abia să fac și reporterie. M-a îngropat munca administrativă în fața unui calculator pe care am ajuns să îl detest. Da, îmi iese bine și șefia, și contabilitatea, și coordonarea, și asistența de proiect, însă nu e despre mine. Nu mă definește, iar pentru toate joburile pe care le fac, inclusiv și cel de femeie de serviciu, primesc un singur salariu. Facturilor care te așteaptă în cutia poștală de-acasă însă „le e drept în cot” de idealurile, pasiunile și sacrificiile mele. Facturile, mâncarea, întreținerea fiicei îți spun foarte clar – „Achită!”.
La o discuție de rutină, șefa unui portal media independent mi-a sugerat să ne schimbăm cursul și să facem și altceva, ca să rezistăm. Am amuțit, deși nu e prima care ne-a dat de înțeles că trebuie să fim nu Oameni și Kilometri, ci Oameni și Metri, poate chiar Milimetri, și, astfel, să ajungem să ne raliem la cantitatea dorită de unii finanțatori.
La astfel de faze mă blochez. Mi se usucă gâtlejul fix ca în fața reprezentantului de care am pomenit mai sus. Eu înțeleg că, contabilicește, sugestia e minunată, însă pentru mine e ca și cum te-ai duce la un control ginecologic, dar vine să te consulte oculistul.
Și nu poți să te superi pe astfel de sugestii, din moment ce chiar unii jurnaliști notorii, adică persoane din domeniu, confundă longread-ul cu o știre desfășurată sau cu un reportăjel realizat la telefon și fac mare tam-tam când se laudă pe rețelele de socializare. Adică confundă ginecologul cu oculistul. Și dacă nici ei nu înțeleg valoarea muncii noastre, cum să te superi pe mătușa Frosa că nu a ajuns până la finalul articolului?
Deși e criminal să ne comparăm cititorii cu „notorietățile” sau cu mătușa Frosa, pentru că, cel puțin o parte din ei, au mintea destul de antrenată și pentru ei nu constituie o barieră nici măcar textele care trec de 40.000 de semne.
Vreo campanie de crowdfunding…?! 400 de dolari am strâns, recent, din care am achitat câteva programe: Microsoft, Adobe și 1 C. Aș mai repeta experiența, dar nu reușesc. Efectiv.
Eu am o singură dorință – să scriu longread-uri fără să fiu presată financiar sau cu cifre despre vizualizări, fără să transform Oameni și Kilometri în Oameni și Milimetri.