Munca este un instrument, nu scopul în sine

„Ultimul material nu a ieșit rău, e adevărat, dar sincer vorbind, e vorba de noroc, am găsit întâmplător informația, oricine ar fi scris un material bun având acces la informația asta. Adevărul este că sunt o jurnalistă mediocră, și lumea o să înțeleagă odată și odată că nu sunt profesionistă. E timpul să plec cu demnitate, înainte să înțeleagă toată lumea ce reprezint.”

Astfel sună adesea burnout-ul în discuțiile intime, în ședințele psihoterapeutice. În o bună parte din redacții, de cele mai multe ori, nu se aude în niciun fel. Profesioniști buni pleacă pur și simplu, fiind siguri de incompetența lor, iar managerii de presă pierd talente fără să înțeleagă motivul.

Burnout-ul a fost menționat în una dintre cercetările recente ca motiv principal înregistrat pentru numărul record de oameni care s-au concediat de la locul de muncă în 2021 în lume, iar managerii de presă din Republica Moldova au început să vorbească tot mai des despre lipsa stringentă de cadre.

Sentimentul de realizare profesională scăzută, pe care îl putem desluși în citatul de mai sus, este unul dintre cele trei semne distinctive ale sindromului de ardere profesională. Realizarea personală scăzută constă în îndoieli cu privire la eficacitatea profesională și lipsa de conștientizare a competenței personale. Orice rezultat obținut este perceput drept trivial: „O maimuță antrenată ar fi obținut același rezultat!”, dar, în același timp, orice provocare nouă pare extrem de complicată și imposibil de atins.

Alte semne ale burnout-ului sunt epuizarea emoțională și depersonalizarea sau cinismul. O să le explic mai jos.

Jurnalismul este un domeniu în care este imposibil să te detașezi de informație, mai ales în perioadele de criză, cum au fost pandemia Covid-19, războiul din țara vecină sau cutremurele din ultimul timp. Dacă, în cazul altor profesii, poți să te deconectezi apăsând butonul roșu de pe telecomandă sau dând smartphone-ul la o parte,  jurnaliștii sunt nevoiți să se supună constant situațiilor stresante pentru a nu omite informații importante. Problema este că, creierele umane disting vag evenimentele prin care o persoană trece personal de cele pe care și le poate imagina foarte viu, adică cele pe care le urmărește. Chiar și în situațiile în care suntem doar martori sau auzim istorii povestite emotiv din prima sursă, putem avea reacții corporale asemănătoare celor pe care le-am avea dacă am trece personal prin evenimentul traumatic povestit. După un stres atât de puternic, corpul și mintea oricărui om are nevoie de odihnă, recuperare și mult sprijin din afară, însă în contextul crizei de personal din țară, sunt foarte puține redacții care își permit să ofere suficient timp liber angajaților.

La începutul acestui an, am făcut un mic studiu, în cadrul unui proiect al Asociației Presei Independente, în care am măsurat cele trei dimensiuni ale burnout-ului și am realizat că peste 70 la sută din respondenți s-au dovedit a fi epuizați emoțional.

Epuizarea emoțională nu este o simplă oboseală, care trece după un somn bun sau o săptămână de concediu, iar pentru a înțelege dacă sunteți epuizat emoțional sau pur și simplu obosit e util să vă adresați întrebarea: „Indiferent de cât de greu îmi este acum, mai văd sens în ceea ce fac?”

Ceea ce deosebește oboseala, în mod evident, de epuizare emoțională este că mai poți găsi sens la locul tău de muncă.

În rezultatul extenuării, psihicul uman dezvoltă un mecanism de apărare numit cinism sau depersonalizare, care se manifestă prin atitudine negativă constantă cu privire la valoarea și semnificația ocupației și reprezintă cea de-a treia latură a burnoutului. La modul practic depersonalizarea se simte ca lipsă totală de sens în tot ceea ce faci, iar comportamental se poate manifesta prin izolare, ignorarea nevoilor altor oameni și minimizarea implicării. Din cauza cinismului, oamenii încep a-și face munca doar pentru bifă, fără entuziasm sau plăcere.

Cea mai mare greșeală pe care o comit unii manageri de presă, în contextul arderii profesionale, este să creadă că acest sindrom este exclusiv problema omului care se confruntă cu ea. Responsabilitatea se pune adesea pe umerii angajatului, care este „prea slab și nepregătit pentru viața matură sau pentru un loc de muncă atât de prestigios precum este redacția noastră”. Există mitul că un jurnalist bun este asemeni unui lup singuratic – dur, perseverent, încrezut, imun la sensibilitățile lumești, iar sensul vieții lui este un material jurnalistic inedit, care adună mai multe aprecieri decât au adunat vreodată concurenții. 

O atmosferă toxică în redacție însă poate distruge creativitatea chiar și a celor mai buni și mai autonomi profesioniști.

Cea mai mare problemă a redacțiilor din Moldova, pe care am descoperit-o în cadrul studiului, este volumul exagerat de muncă. Redacțiile care se confruntă cu o criză de personal și adesea cu probleme financiare încearcă să ofere conținut de calitate, prompt, dar de multe ori cu sacrificii foarte mari. Sunt jurnaliști care nu apucă să-și folosească zilele libere sau concediile și lucrează mult peste program. Situația este cu atât mai gravă cu cât unii manageri de presă nu vorbesc deschis despre criza de management, dar pun responsabilitatea pe lipsa de experiență sau professionalism a angajaților, care, „dacă ar fi mai competenți ar reuși să facă totul în timp rezonabil și s-ar putea bucura de timp liber”.

Un lucru important, pe care îl poate face un manager, în contextul actual, este să creeze un mediu în care jurnaliștii să-și poate simți importanța și utilitatea. Să le spună că ceea ce fac contează și că au suficientă libertate de a alege cum să-și facă munca. Să creeze un mediu, în care angajații se pot simți parte importantă a ceva mai mare. Ar mai putea să vorbească deschis despre contribuția fiecărui angajat la rezultatele echipei, mai des decât să indice greșelile. Și, nu în ultimul rând, să poată valida emoții, să-și asculte angajații și să empatizeze cu problemele lor, să încurajeze mai degrabă sprijinul reciproc decât concurența între angajați.

Adevărul este că contextele sociale ne influențează mai mult decât ne place să admitem. Și chiar dacă ești cel mai puternic și autonom jurnalist din lume, într-o atmosferă toxică poți, în cel mai bun caz, să supraviețuiești, nu să prosperi.

Un mit întâlnit adesea este și faptul că jurnaliștii din noua generație sunt niște leneși alintați și că „pe vremea noastră nimeni nu cerea atâta confort…”. Se mai crede că acești jurnaliști „ar trebui aruncați în apă la adâncime, ca să învețe să înoate în lumea asta matură și plină de responsabilități”. Poate o să dea rezultate în unele cazuri, doar că prea mulți vor fi pierduți definitiv pentru redacție, dar uneori și pentru jurnalism, în general, în acest exercițiu.

Eu am descoperit o generație care poate vorbi deschis despre încălcarea drepturilor, despre condițiile proaste de muncă, lucruri care erau acceptate ca fiind normale pe parcursul multor ani. Știm bine câți dintre colegii jurnaliști, care acceptau ca normal disconfortul locurilor de muncă, adoptau mecanisme de coping distructive, cum ar fi consumul excesiv de alcool. Știm câți dintre colegii jurnaliști au plecat din viață mult înainte de vreme, din motive care au rămas neclare pentru mulți dintre noi. Și dacă ne gândim bine, grija pentru propriul confort al noii generații este frustrantă, pentru cei care nu au știut să ceară dreptul la propriul confort, dar nu atât de rea în esență.

Și dacă este să vorbim despre grija pentru propriul confort ca profilaxie a burnout-ului, e bine să ținem cont de faptul că pentru a rămâne funcționali, avem nevoie de echilibru. De fiecare dată când oferim ceva, trebuie să luăm ceva în schimb, pentru a ne păstra resursele energetice, emoționale, intelectuale. De la un loc de muncă putem primi bani, uneori statut social, siguranță, dezvoltare profesională și timp liber în care să ne vedem de familie, prieteni, pasiuni, dezvoltare personală. Munca, în esență, este doar un instrument care ne ajută la satisfacerea anumitor nevoi, nu scopul în sine.