Presa regională – o provocare profesională sau lucru din plăcere?
„Cum este să lucrezi în presa locală?”, am tot fost întrebat de colegii din Capitală. Unde găsim atâtea știri ca să „umplem” spațiul și cum ne descurcăm fără conferințele de presă sunt principalele curiozități profesionale.
Nici acum 20 de ani, când am început a lucra în presa locală din Soroca, și nici în prezent, nu suntem obișnuiți cu briefingurile de presă. Dacă mergem la vreunul pe an, și acela organizat cu suportul unor instituții din Capitală, în rest… nu s-au lipit ele de provincie. Mai recomandăm autorităților care veneau de fiecare dată după alegeri cu planuri grandioase și transparență de fațadă, că „poate mai apăreți o dată pe lună în față la toată presa locală, nu doar selectiv, și mai răspundeți la unele întrebări ce vizează munca administrației publice locale”, dar am rămas în continuare la vechea meserie de vânători de știri.
Apropo de vânat, meseria aceasta amintește de păsările (conducători mai mici și mai mari) care zboară cu pești (informații de interes public) în plisc, iar noi trebuie să facem tot ce-i posibil pentru a-i face să ne dea „peștii”, iar atunci când căile tradiționale legale nu ajută, „să-i aducem și la regurgitare” dacă este cazul, doar ca să-i facem să scape „peștii” pe care-i țin cu toată îndârjirea. În lipsa conferințelor de presă profităm și de faptul că nu trebuie să facem față dezavantajelor pe care le au acestea de obicei, agenda publică nefiind dirijată de dorințele organizatorilor acestora, care de cele mai multe ori sunt politicieni sau conducători de diferit rang, adică tot politicieni. Astfel, avem timp pentru a dezvolta agenda noastră, fără a pierde resurse prețioase pe unele bule de săpun, care doar ar face valuri și la asta s-ar limita.
Cât privește criza de subiecte într-o zonă atât de mică, cu un oraș și niște sate răsfirate pe ici pe colo, cu câteva zeci de mii de oameni, noi nu o simțim niciodată. Subiecte sunt suficiente și într-un singur cartier, doar că majoritatea nu sunt la suprafață. Orice coleg însă știe că, odată ce sapă mai mult ca să dea de un subiect, acesta este mai valoros. Partea bună este că în multe cazuri și cu referire la multe personaje, le cunoști și istoricul, nu doar ceea ce ține de un caz concret din prezent. Acest lucru te scutește de unele capcane. Totodată, partea rea este că prea te obișnuiești cu mâna asta de oameni și cu cele câteva zeci de clădiri, că uneori poți să nu observi unele detalii care ies în ochi celor care vin pentru prima dată.
Altă parte a jurnalismului local este comunitatea despre care scrii și în care trăiești. Aceasta este prea mică pentru a te dispersa în mulțime. Aici cam toți se știu reciproc. Personajele articolelor noastre, inclusiv cele care apar în lumină negativă, sunt cei cu care ne întâlnim seara la magazin, stăm la aceeași masă la vreun eveniment privat, poate fi singurul medic specialist local în domeniu, de care tu sau cei apropiați au nevoie sau cel de care depinde afacerea ori locul de muncă al unui membru de familie. Partea bună este că, fiind o comunitate mică, nu poți scrie un neadevăr sau ponegri pe cineva la comandă, ascunzându-te în anonimat, căci majoritatea cititorilor te știu și pe tine ca jurnalist și om, dar îl cunosc și pe cel despre care scrii.
Problema cea mare – resursele umane – cu care cred se confruntă și presa republicană, este valabilă și poate mai stringentă în presa locală. Mâna de jurnaliști de la nivel local de obicei este una stabilă și care nu trece de la o instituție de presă la alta, ce-i drept, în multe raioane nici nu are alternative. Colegii noi care vin sunt cooptați de multe ori din alte domenii și instruiți de echipele în care vor activa.
Asemuiesc uneori jurnalismul cu medicina, iar din presa locală fac parte acei medici de familie, care fac tot posibilul ca „boala” să nu se agraveze, iar tratamentul (mediatizarea locală) să ajute la prevenirea „bolii” (cheltuirea irațională a banilor publici, de exemplu). Atunci când situația este mai complicată, în aceste cazuri intervine chirurgia (jurnalismul de investigație), iar presa locală este în criză de astfel de „secții”. Au fost desigur și excepții, cum ar fi regretatul Tudor Iașcenco. Sunt și acum unele încercări ale colegilor din presa regională, care pot fi doar încurajate. În rest, „pacienții gravi” sunt „îndreptați” la Chișinău.
În situația în care mulți dintre conaționalii noștri află despre evenimentele din Chișinău din presa internațională, cel mai des cea rusească, mass-media locală este o alternativă ca cetățenii să afle de la jurnaliști, care sunt oameni pe care-i cunosc și poate le inspiră o mai mare încredere, ce se întâmplă în jurul lor. Totodată, parteneriatul dintre presa locală și cea republicană este unul din care ambele părți au de câștigat, iar cel mai mult au de beneficiat consumatorii de presă. Cât privește răspunsul la întrebarea din titlu, cred că e vorba de ambele, uneori concomitent, alteori pe rând.