Strategia minciunii în obținerea informației

Până unde putem trișa sau minți, în calitate de jurnaliști, atunci când lucrăm la un subiect și vrem să obținem informații de la surse? Altfel spus, putem apela la mici șiretlicuri pentru a „scoate” din om o informație?

Răspunsul, evident, este NU. În niciun caz nu mințim și nu recurgem la manipulări ca să obținem informații. Nu poți lucra la căutarea adevărului folosind minciuna. Situațiile de pe teren sunt însă multe și diferite, iar istoria consemnează cazuri discutabile, care încă stârnesc polemici în breaslă.

În anul 2016 un consorțiu format din jurnaliști din câteva țări europene au investigat fapte pornind de la celebrele Panama Papers, iar unul dintre cele mai răsunătoare cazuri a fost al premierului Islandei, care avea firmă într-o zonă offshore, deci se eschiva de la plata taxelor în statul pe care îl conducea. După ce au documentat totul, jurnaliștii aveau nevoie de reacția celui vizat. Varianta simplă era să-i expedieze întrebările prin poștă și să primească un comentariu în scris. Varianta complicată a fost să-i solicite premierului un interviu în fața camerei de luat vederi pe tema situației economiei Islandei, iar la interviu să-l întrebe despre firma sa în offshore. Desigur, echipa a ales varianta a doua și a pregătit cu grijă interviul – cu mai multe camere de filmat, lumini, lavaliere. Așa cum era de așteptat, oficialul islandez a răspuns frumos la primele întrebări, a criticat evaziunea fiscală prin ocolirea taxelor, apoi, când a fost întrebat despre propria firmă, a negat, s-a bâlbâit, a întrerupt interviul, a plecat de pe platoul de filmare și a acuzat jurnaliștii că au folosit un pretext fals pentru interviu. A doua zi după publicare, Islanda a ieșit în stradă, la proteste anti-Guvern, și omul a fost nevoit să demisioneze.

Părerile colegilor mei cu care am discutat acest subiect s-au împărțit. Unii acuză jurnaliștii că au urmărit să facă show sau chiar să umilească intervievatul. Alții le dau dreptate, argumentând că altfel nu ar fi putut surprinde reacția premierului atunci când este prins cu minciuna. Dilemă: au mințit sau nu jurnaliștii când l-au ademenit pe premier la un asemenea interviu? Aparent, nu: l-au anunțat pe ce temă vor să discute, iar omul ar fi trebuit să se aștepte și la întrebări neplăcute. Dacă i-ar fi expediat din start întrebarea s-ar putea ca sursa să nu răspundă niciodată. Situația poate fi interpretată în diferite moduri, iar greul alegerii pe ce cale să meargă într-o astfel de situație cade pe staff-ul editorial al fiecărei echipe. Cert este că s-a acționat în interes public.

„Jurnalistul lucrează cu fața deschisă”

„Să fie clar: este o normă de etică ca jurnalistul să acționeze cu fața deschisă”, scrie într-un editorial jurnalistul francez Pierre Ganz, secretar al Consiliului pentru deontologie și mediere din Franța. Deci nu recurgi la tertipuri pentru a obține informația decât atunci când alte căi de a o dobândi au fost epuizate. Să te dai drept persoană care vrea să închirieze un apartament ca să surprinzi vreun act de discriminare este acceptabil or, altfel nu vei putea surprinde și dovedi actul de discriminare, dar, chiar și în acest caz, comportamentul corect e să revii ulterior la sursă, cu camera deschisă, declarându-ți identitatea jurnalistică și solicitând o reacție.

La fel, când, de exemplu, un jurnalist aude o discuție între doi politicieni pe culoarele Parlamentului, iar ce aude i se pare demn de știre. Pentru a face știre din asta, este deontologic să-i abordeze ulterior cu identitatea jurnalistică declarată, pentru a obține un comentariu „pentru publicare”.

În dezbaterea pe această temă din comunitatea jurnalistică internațională apare și un astfel de exemplu: când epuizează toate căile de a avea acces la un politician din cauza consilierilor săi prea protectori, jurnalistul se poate strecura la vreo reuniune publică a politicianului, fără să-și declare identitatea, pentru a-i pune întrebarea la care caută răspuns de mult timp? Răspunsul este da, însă: astfel de soluții sunt acceptate doar când sunt justificate puternic de interesul public și nu trebuie să devină o manieră de a acționa, ci mai degrabă o excepție. Și, în toate cazurile, publicului trebuie să i se explice de ce jurnalistul a acționat anume așa.

Oameni ademeniți în studiouri cu promisiuni de ajutor

Deși nu e o situație similară cu cele descrise mai sus, menționez și o altă metodă ușor vicleană de a ademeni oameni sărmani sau aflați într-o stare de vulnerabilitate în studioul TV ca să se facă show prin istoria lor de viață. Cunosc un caz în care o mamă cu un copil care avea nevoie de o operație la inimă a fost ademenită într-un studiou TV, promițându-i-se că se va discuta doar despre situația grea a copilului și că după emisiune se va organiza o colectare de fonduri pentru tratament. De fapt însă, i-au fost puse mai mult întrebări din viața personală, despre divorț și despre „drama” prin care trece rămasă fără soț. Problema de sănătate a copilului a rămas la fel ca și înainte de emisiune. Desigur că avem o mostră de cinism și o faptă absolut descalificantă pentru echipele care recurg la asemenea subterfugii pentru a-și realiza programele. Un jurnalist ar trebui să acționeze cu demnitate, respectându-i pe ceilalți și fără să se considere superior.

De ce este important să fim onești cu publicul și cu sursele? Dacă acceptăm să mințim acoperindu-ne cu o cauză nobilă, arătăm că putem minți și cu alte ocazii. Pentru ca produsul creat să fie credibil, crearea lui trebuie să se bazeze pe etică și onestitate. Felul în care jurnalistul își face munca este la fel de important ca și munca însăși.